Călătoria de săptămâna trecută a fost binevenită. De fapt, pentru mine orice călătorie este binevenită. Într-un fel, a călători este chiar meseria mea, căci geografii cam asta fac.
Dar convingerea mea este că toți ne naştem cu vocaţia călătoriei, chiar dacă nu toţi o transformăm în dimensiune a existenţei noastre. În ceea ce mă privește, chiar și dacă nu aș fi ales geografia, tot aș fi descoperit într-o bună zi că îmi place să văd lumea de dincolo de gardul curții și să întâlnesc oameni diferiți. Adică eu așa am început – fugind de acasă, până la magazin, la vârsta de trei ani, ca să-mi cumpăr pufarine cu un nasture roșu pe post de bănuț. Și de atunci fug de acasă de câte ori am ocazia, în cele mai elaborate moduri.
Deși fizica l-ar defini, atât de prozaic, ca lucru mecanic, să călătoreşti este un act existenţial cu valențe metafizice. Sigur, călătoria implică avant tout parcurgerea unei distanţe. Şi încă mari. Nu spunem niciodată „călătoresc până la toaletă” (scuzați!). Trebuie să fie un drum destul de lung pentru ca distanţa pe care o am de parcurs să-mi dea ocazia întânirii cu eul descoperitor, iar asta să facă loc unui drum interior egal cu distanţa de la mine la sine. De aceea drumul este foarte important, se zice, uneori, chiar mai important ca destinația însăși!
Nu știu dacă întotdeauna e așa, dar, da, drumul e important. Călătorind, fac exerciții de echilibristică pe linia fină dintre exteriorul inedit în care mă aflu și interiorul meu complicat, mental, emoțional, spiritual, ca în banda lui Möbius, deoptrivă și'năuntru-și'n afară...