III

Și mergem. Și mergem. Și, pe măsură ce mergem, de unde îmi fusese frig, începe să mă ia cu călduri. Primul peisaj este cam așa – străzile au asfaltul perfect și au șase benzi, iar casele sunt mici, sărăcăcioase, văruite cu sineală albastră ca la noi la țară altădată. E aproape pustiu, doar câțiva oameni pe ici-pe colo. Dar când ziceam că sunt într-un fel de Cahul moldovenesc, încep sa apară blocuri. Da, ai ghicit, blocuri din acelea ca pe la noi prin micro 40 - blocul tradițional comunisto-sovietic, gri-cenușiu, alternând termopanul cu balcoane cîrpite cu plastic, cărămizi și mortar aparent. Multă verdeață totuși. Pe ”limba” centrală a bulevardului sunt lalele înflorite. Ninse, desigur! Inaintăm. Apar clădiri albe - sediul Palatului nu știu care, Casa Armatei, comitetul regional, consiliul orășenesc, teatrul de stat, akademia, muzeul, parcul, catedrala, etc Peisaj de lume sovietică, spart de jocul dinamicii urbane contrastante – pestriț, greoi, aspru, dar aerisit și cu încercări de culoare...

Nargut, șoferul, îmi arată larg cu mâna, stânga-dreapta, frumusețile țării lui. Eu zâmbesc și el se declară mulțumit. Eu, la fel , căci ajungem la hotel. Scot două hîrtii de 200 tenge, decisă să îi las bacșiș 100 de tenge. Nurgut, însă, când vede banii, scoate șase sunete diferite. Mă gândesc că poate nu are voie să primească bacșiș, poate tanti Dasha de la dispecerat îl urmărește prin satelitul lansat anul trecut de la baza Baikonur (da, orașul e al rușilor, în curtea Kazakhstanului, și are are regim special) și insist să îi dau banii. La care Nargut îmi explică clar – Three thousand, not hundred! -  Hîîî? fac eu delicat. El repetă profesoral – Three thousand! Creierașul meu cel deștept prelucrează cu scântei – ăsta vrea 3000 de tenge? Păi eu n-am decat 2490, că atât am schimbat. Totuși, e drept că 10 euro nu e mult pentru distanța pe care am parcurs-o, plus că îmi amintesc, parcă, că pe internet zicea ceva de salarii medii de 450 euros, deci cam ca pe la noi, adică 3000 ar fi chiar un cost corect la taxi.

Ooo, nu, păi atunci strănepotul ăsta al lui Gingis han va avea dreptate să îmi ia capul, dacă nu îi plătesc. Dar nici n-o să îi dau 50 de euro (ca mai mici nu am)! Și-atunci am hotărât: m-am ciorovăit cu el ca la ușa iurtei, i-am explicat că nu e vina mea, că n-au decât să facă lecții de engleză cu dispecera, iar data viitoare să își aștepte invitații la conferințe cu mașina universității. Plus că eu sunt o biată profesoară cu salariu mic față de cât bogați sunt ei, care au petrol și uraniu o grămadă și pentru care le fac o curte asiduă și europenii și rușii și chinezii și americanii, iar ei, nebunaticii, nu zic un ”nu” explicit niciunora, ci îi încearcă pe toți! și uite-așa, i-am pus pe bord toți banii tenge pe care îi aveam, am scoborât iute din mașină și l-am lăsat pe bietul Nurgut cu consoanele în aer. Să nu crezi că mi-a fost ușor!

Am intrat efectiv epuizată în holul cald al hotelui. Nu voiam decât să mă cazez mai repede, să fac un duș fierbinte și să apuc să mă odihnesc măcar o oră înainte de deschiderea oficială. Recepționera m-a căutat în calculator, mi-a luat chiar și datele din pașaport, și cele din priviri, apoi mi-a spus zâmbitoare: you have no reservation in our hotel! Maybe you are wrong about the name and your team-conference is somewhere else!

Ei, tu ce ai fi făcut atunci?